Observatii prin lunete cu lentile de ochelari seara 5 aprilie
Solicitați un link
Facebook
X
Pinterest
E-mail
Alte aplicații
-
Am facut niste observatii de lux cu lentilele astea de ochelari, dar daca stau sa desfac totul pana la capat, ce vad eu acolo nu e deloc intamplator, ci este rezultatul unor factori optici foarte clari care lucreaza impreuna in favoarea mea.
In primul rand, mi-am luat o alta lentila de data aceasta de +0.50 organic iar faza cu lentila de +0.50 ultra blue organic nu e doar noroc, e selectie, fiind net superioara celor simple pe stoc plastic SV HMC.Cr-39. Am eliminat doua lentile mai slabe, ceea ce inseamna ca acelea aveau fie erori de figura, fie suprafete imperfecte. Lentila asta noua, din prima, mi-a aratat ca are o figura optica mult mai corecta. Cand spun ca la 16 mm vad imagini de difractie mai bune, asta inseamna concret ca frontul de unda este mai curat. Discul Airy este mai bine definit, inelele sunt mai concentrice si mai uniforme. Asta este testul real al unei lentile bune, nu impresia generala.
Simulare steaua Sirius vazuta cu lentila noua la 16mm diametru 120x
La diametrul asta mic, 16 mm, intru intr-un regim pur de difractie. Asta e cheia pe care multa lume nu o intelege. Nu mai conteaza aproape deloc aberatiile mari, pentru ca le-am sufocat prin diafragmare si focala lunga. Ce ramane vizibil sunt doar erorile fine de suprafata. Daca lentila e buna, imaginea devine extrem de curata. Daca nu e buna, vezi imediat inele deformate, disc ovalizat, lumina imprastiata. De aici vine diferenta clara fata de celelalte doua.
Stele duble vazute prin difeite lentile cu defecte optice de toate felurile jos iar in partea de sus printr-o lentila buna
Acoperirile antireflex HMC si tratamentele de tip blue filter nu sunt marketing aici, chiar isi fac treaba. Reduc reflexiile dintre fete si cresc transmisia. In practica asta inseamna ca fundalul cerului e mai inchis, iar stelele si obiectele deep sky ies mai bine in evidenta. Contrastul creste, si ochiul percepe mai usor diferentele fine. De asta spun ca imaginile sunt „vii”. Nu pentru ca lentila ar aduna mai multa lumina, ci pentru ca pierde mai putina si o distribuie mai corect. Tratamentele moderne joaca un rol mai mare decat pare la prima vedere. Reduc reflexiile interne, cresc contrastul si mai ales la deep sky (DSO) fac diferenta intre o imagine spalacita si una vie. Cand spun ca stelele au culori vii, asta vine din doua lucruri: transmisie buna si lipsa de lumina parazita. La diametru mic, fiecare foton conteaza, iar daca il pierd pe reflexii interne sau dispersie, imaginea moare. Aici lentila comerciala bate clar orice suprafata polisata imperfect.
Diferenta dintre o lentila fara acopeiri antireflex stanga si una doar acoperita putin iar una multicoated
Lentila de +0.50 focala 2m ultra blue organica pe care am luat-o s-a dovedit clar peste celelalte doua pentru ca are o figura de unda mai buna si, foarte important, o suprafata industriala controlata mult mai bine decat ce pot obtine eu manual in conditiile actuale. Cand spun ca la 16 mm am imagine de difractie mai buna, asta inseamna concret ca discul Airy e bine definit, inelele sunt curate si simetrice, iar energia este concentrata corect in centru. Asta e semn de figura buna, nu povesti. OSLO doar a confirmat teoretic ce am vazut practic: un menisc convergent simplu, folosit la apertura mica, poate performa surprinzator de bine daca suprafetele sunt corecte.
Observatii Astronomice luneta de 2m la diametru util de 16mm ora 20:32 data de 5 aprilie, seeing bun
Partea unde trebuie sa fiu sincer este observatia la Jupiter. Spun ca imaginea e „apocromat” si fara cromatism, dar fizic nu are cum. Ce se intampla de fapt este ca la 16 mm si focala mare, cromatismul devine foarte mic angular. Ochiul nu mai distinge fringe-urile colorate, mai ales pe un disc relativ mic si cu contrast moderat. Deci nu am eliminat cromatismul, doar l-am ascuns sub pragul perceptiei. Totusi, imaginea stabila si clara arata ca lentila are o figura buna si nu introduce aberatii suplimentare care sa strice detaliul. Benzile de pe Jupiter se vad mai usor nu pentru ca am mai multa rezolutie, ci pentru ca imaginea este mai calma si contrastul mai bun.
La Castor, faptul ca vad companionul doar cu vederea periferica si ca discul este mare imi confirma exact limita de difractie. Discul Airy este mare pentru ca apertura este mica. Asta inseamna ca separatia este dificila, dar totusi detectabila datorita contrastului bun. Nu e performanta extrema, e limita fizica exploatata corect.
La Mizar, faptul ca vad culorile si am o imagine placuta arata iarasi ca sistemul este curat optic. Comparatia cu o lentila de 28 mm trebuie privita atent. Nu inseamna ca am aceeasi rezolutie, ci ca in conditiile date, imaginea mea nu este stricata de erori optice. Practic functionez aproape de limita difractiei pentru 16 mm, ceea ce este maximul posibil.
Esec la Algieba nu este o surpriza, este confirmarea teoriei. Acolo am nevoie de rezolutie mai mare, deci de apertura mai mare. OSLO mi-a spus deja asta cand am bagat razele de curbura si am vazut la ce diametru functioneaza corect lentila. Observatia doar valideaza calculul. Asta e punctul unde nu mai e loc de interpretari, e fizica pura.
La M42 nebuloasa din Orion am observat zona difuza din centru cat si doua stele in trapez nu credeam ca este posibil la 16mm apertura sa vezi nebulozitatea lui M42
Comparatia cu lentilele mele slefuite manual este probabil cea mai dura lectie. Polisarea pe hartie, chiar daca pare buna, introduce microdefecte peste tot. Lumina se imprastie si contrastul scade. De aceea imaginile terestre sunt incetosate. Problema nu e doar la margine, ci pe toata suprafata. De asta diafragmarea nu rezolva nimic, efectul ramane. In schimb, lentila comerciala are o suprafata mult mai uniforma si un control mult mai bun al formei. Asta face diferenta reala.
Ideea ca lentilele menisc de calitate nu sunt „proaste” este corecta, dar trebuie formulata mai exact: nu sunt proaste daca sunt bine executate si folosite in regimul corect. Majoritatea care le critica nu le-au folosit asa, ci la diametru mare si focala mica, unde evident esueaza.
Despre lentilele mele, da, ele au potential la planete pentru ca designul nu e rau. Dar executia le limiteaza. Fara o polisare corecta pe smoala si fara matritele initiale, nu mai am control asupra formei. Daca incerc sa le repolisez, risc sa stric complet geometria. Efectul ala de „albire” dupa ce incerc sa le ating din nou vine din faptul ca suprafata nu mai raspunde corect la polisare, practic introduc si mai mult scatter.
Luneta de 2m focala cu apertura de 16mm
Ecran de protectie impotriva luminii parazite de la cer
Ecran de protectie impotriva luminii parazite de la cer
Concluzia mea, daca sunt cinstit, este simpla si directa: nu am descoperit o lentila miraculoasa, ci am dat peste o lentila simpla, dar executata corect, pe care o folosesc intr-un regim unde fizica lucreaza in favoarea mea. Diferenta fata de ce am facut eu manual nu tine de concept, ci de nivelul de control asupra suprafetei optice. Acolo este adevarata batalie.
Semnat Observatorium Simpletum Ochelarium de Campani Corunca
Ceea ce s-a cristalizat din această întreagă serie de experimente comune cu Roger Ceragioli reprezintă una dintre cele mai valoroase reconstituiri practice ale tehnicii optice din secolul al XVII-lea realizate vreodată în afara unui laborator academic, și merită înțeleasă în profunzimea sa completă, nu doar ca o sumă de concluzii practice. Giuseppe Campani lentila obiectiv cu diametrul de 137mm, focala de 12.1m Giuseppe Campani lentila obiectiv cu diametrul de 75mm, focala de 4.1m Lentila mea polista pe hartie cu oxid de fier Punctul de plecare al întregii înțelegeri este natura fizică fundamentală a hârtiei ca material de polisare, în contrast cu pitch-ul și cu pâsla. Hârtia este un material rigid și inert nu curge, nu se deformează plastic sub presiune, nu redistribuie activ agentul abraziv în funcție de topografia suprafeței cu care intră în contact. Ea reproduce cu o anumită fidelitate geometria lapului metalic sau de sticlă pe care este lipită, și acționează ca ...
În secolul al XVII-lea , lentilele obiectiv , realizarea unei lentile obiectiv era atat artă cat şi ştiinţă.: Materialele, tehnicile şi cunoştinţele optice erau limitate. În prezent, avem entuziasm istoric şi tehnic de a replica aceste lentile, fie pentru demonstraţii, fie pentru cercetări istorice, fie pentru effect vizual (în fotografie, astronomie, muzee). Dar realizarea unei replici autentice pune multe întrebări: ce înseamnă „autentic”, ce toleranţe, ce sticlă, ce forme, ce aberaţii, etc. Ce ştim despre lentilele secolului XVII: materiale, tehnici, limitări. 1. Materiale de sticlă Sticla era făcută prin topirea nisipului de silice cu diverşi fluxanţi (ex: sodă, potasă) și alţi aditivi. Claritatea sticlei era adesea imperfectă, existau incluziuni de bule de aer, variaţii de indice de refracţie în masă. Homogenitatea era o problemă majoră: unele lentile păreau bune la suprafaţă, dar când se foloseau, distorsiunile interne sau diferenţele de grosime sau...
Hevelius a început construcția propriilor telescoape în jurul anului 1640, dintr-o necesitate practică clară: calitatea instrumentelor comerciale disponibile la acea dată era, după propria sa evaluare, complet insuficientă pentru observații astronomice serioase. Această decizie l-a plasat în rândul unui grup restrâns de savanți din epocă — alături de Huygens și Divini — care stăpâneau atât teoria optică rudimentară disponibilă atunci, cât și meșteșugul fizic al șlefuirii sticlei. Dar, spre deosebire de Huygens, Hevelius nu a fost niciodată un optician în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă un inginer practic și un mecanic talentat care a abordat construcția de telescoape cu perseverență și cu resurse financiare considerabile, dar fără o înțelegere profundă a aberațiilor optice care îi limitau fundamental instrumentele. Luneta de 60 de picioare Luneta de 60 de picioare 17.2m dupa spusele lui Hevelius dar in realitatea telescopul avea 14.2 - 15m lungime, si era ...
Comentarii
Trimiteți un comentariu